Ploaie

Alerg dupa umbre in timp ce stropi de ploaie mi se scurg pe fruntea obosita de vreme, de asteptare interminabila.

Privirea cea goala cu ochii stinsi si negri intalnesc faruri de masini, in care se ascunde iadul.

Am decazut atat de mult incat si eu acum sunt doar o umbra , facuta din oase.

Pamantul cand trec se crapa si paraie si dedesubtul lui se aud strigate disperate…iadul.

Mastile ma privesc cu dusmanie, ca pe un corp strain ce le perturba linistea interioara.Framantari.

Incep sa obosesc, sa gafai, corpul mi se cutremura.

Umbrele din jur incep sa devina si ele facute din oase. Alunec si cad.

Cand ma uit in baltoaca din fata mea vad un copil. Ma priveste cu dispret si cu un suras sfidator.

Mi-e frica si incerc sa scap de imaginea lui. Oriunde intorc capul, in orice suprafata reflectiva, el mi se arata cu acelasi suras.

Umbrele au inceput sa se transforme, sa se materializeze si se apropie de mine incet incet.

Eu in schimb, incep sa dispar.

Copilul iese dintr-o reflective se apropie de mine si imi spune:

-Tu esti eu si eu sunt tu. Si tu esti nimic.

Si dispare. Si umbrele ma inconjoara si dispar.

Si apoi nimic.