Nimic

Asa de rau imi pare ca nu sunt talentat.Imi pare rau ca sunt doar o umbra de om ce nu poate fi numita nici macar umana. Ce se intampla cu mintea mea? De ce nu mai fac distinctia intre realitate si imaginar. De ce nu mai sunt sigur de nimic? Tot ceea ce mi se intampla mi se pare atat de greu de amintit, parca nu s-ar fi intamplat. Am nevoie de lucruri care sa imi dovedeasca ca s-au intamplat. Trec pe langa oameni, pe strada zilnic si parca nu as trece pe langa ei, parca nu as trece deloc. Am inceput sa nu mai inteleg pe nimeni. Mi-ar placea sa simt iar. Dar am uitat cum e sa simti. Sigur sau da, au devenit un simplu cred. Pot decat sa cred si nimic mai mult. Incerc uneori sa ma agat de umbre din trecut din moment ce nu traiesc in prezent.Dar imi scapa din moment ce nu mai pot simti. Nu mai imi vad scopul, nu mai pot vorbi cu rost. Daca ma vad intr-o oglinda nu ma mai recunosc. Pic in stare de visare si vad viitorul. Asta face lucrurile si mai transparente pentru mine. Am indepartat toti oamenii din motive pur utilitare. Nu mai vad distractia ci doar folosul. Mi-e sila de trupul meu slab si as vrea un altul. Ma chinui si nu iese nimic. Fata mea exprima moarte, galbejita si supta. Poate nu mai sunt demult pe lumea asta.Poate am murit si inca traiesc in imaginatia cuiva. Poate asa se explica faptul ca nu mai am amintiri,infatisarea mea si detasarea de lume. Sunt mort si o stiu.Lumea din jur nu e reala si eu sunt doar o plasmuire a cuiva.

catifea

Catifelata plapuma a vietii imi zgarie fata ce pare sorbita din ce in ce mai mult de viata. Toti cer ceva de la mine si eu nu le pot da. Asteptarile prea mari ma fac sa renunt atunci cand sunt la un pas sa reusesc. Sunt in cautare de lucruri ce nu exista. Asta e rau, imi trebuie distragere. Eu vreau ce nu vrea nimeni si vreau ce nu vor toti.Ma zgarie catifeaua si mai tare, brazda usor urme. Vreau sa gasesc fantana tineretii, ca sa pot trai vesnic, sa pot cugeta vesnic la ceea ce mi-as fi dorit sa fac dar nu am facut. Totul e rece si nu inteleg de ce, nu inteleg de ce nu ma pot culca mai devreme desi imi e somn. De fapt stiu de ce: incerc sa aman venirea zilei de maine. Mi-e frica sa mai spun ce simt pentru ca mi-e frica sa mai pierd. Frica e ceva ce ma opreste mereu. Oare ma opreste sa gasesc ceea ce caut? Sau sa realizez ceea ce vreau cu adevarat? Pana la urma nu inteleg ce e important pe lumea asta. Catifeaua ma zgarie desi catifeaua e catifelata. Voi credeti in destin? Eu cred ca il influentez, mai ales pe al celorlalti. E rau, am o povara pe umeri in acest fel, as prefera sa am si eu destin influentat... dar nu se poate. Mi-e somn.